Dileme si paradoxuri ale procesului de inovare

Modernizarea şi modernitatea sunt considerate sinonime cu inovarea tehnologică.
Ideea ca tehnologia ar putea avea consecinţe nedorite sau neintenţionate, nu este nouă.
Există numeroase exemple care subliniază pericolul pe care îl poate reprezenta progresul tehnologic utilizat în moduri cu potenţial distructiv.
Dacă la începutul secolului XIX apariţia  maşinilor a fost percepută ca o ameninţare la adresa muncitorilor manuali şi la ocuparea forţei de muncă, distrugerile fără precedent  declanşate de bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au pus sub semnul întrebării etica şi responsabilitatea ştiinţei şi tehnologiei.
A devenit evidentă legătura strânsă dintre progresul tehnologic, inovare şi evoluţia sau chiar existenţa societăţii omeneşti.
De la  protestele împotriva energiei nucleare şi a deşeurilor nucleare cu  posibilele lor consecinţe asupra sănătăţii oamenilor, s-a ajuns la punerea în prim-plan a  problemelor de mediu şi de sănătate - poluarea aerului, poluarea solului, a apei, acumularea de DDT, metale grele, PCB-uri în lanţul alimentar, precum şi în organele de reproducere a animalelor şi la om, cu impactul lor negativ asupra securităţii alimentare  şi a mediului ambiant.
În acest context, în care inovarea radicală reprezintă motorul progresului ştiinţific şi tehnologic, apar mai multe probleme privind conţinutul şi finalitatea posibilă a  procesului de inovare în epoca actuală.
Progresul tehnologic accelerat poate fi  o sursă majoră pentru perturbaţii economice şi sociale.
Printre motivele pentru care există un mare grad de incertitudine privind rezultatelor proceselor de inovare, pot fi menţionate :

• inovarea creşte în complexitate, pentru că din ce în ce mai multe funcţii trebuie să fie integrate în aceasta.
• succesul de piaţă devine din ce în ce mai puţin transparent şi din ce în ce mai nesigur, iar lansarea unui nou produs este din ce în ce mai mult de un risc. Pentru un produs nou, criteriul de calitate nu mai este decisiv pentru succesul comercial.
• creşterea riscului de inovare poate fi văzut într-o creştere a dependenţei de cunoştinţele disponibile pentru succesul inovării. Etichete cum ar fi "societatea cunoaşterii" şi "industrie bazată pe cunoaştere" reprezintă o schimbare fundamentală a rolului cunoştinţelor care au devenit acum materia primă pentru progresul tehnologic şi inovarea în toate domeniile tehnologice, economice şi sociale.

La un moment dat se poate vorbi fie de un  fals progres (de atingerea limitelor, epuizare tehnologică sau complexitate şi perfecţionare inutilă) fie de un progres scăpat de sub control, care poate avea consecinţe negative asupra dezvoltării societăţii omeneşti.
Este cunoscuta “Collingridge dilemma“  care pleacă de la constatarea că în fazele iniţiale ale procesului de inovare, consecinţele noilor tehnologii nu pot fi întotdeauna anticipate, precum şi de la faptul că în timp devine evident că pot apare abateri sau devieri în utilizarea  acestora.
În ce măsură este un cercetător sau un manager este responsabil pentru consecinţele nedorite şi adeseori, neprevăzute ale lucrărilor efectuate şi deciziilor adoptate ?
Collingridge dilemma este mai mult decât o dilemă metodologică deoarece decidenţii şi managerii se confruntă cu o dublă problemă în eforturile lor de a controla dezvoltarea tehnologiei  :

• o problemă de informaţii : până când o anumită tehnologie nouă este dezvoltată şi utilizată pe scară largă, impactul ei nu poate fi uşor de anticipat; calea de la idee, viziune, la realitatea industrială este de multe ori ceţoasă şi pot exista chiar controverse ştiinţifice.
• o problemă de putere : de control sau de schimbare, care devine dificilă după ce tehnologia s-a generalizat.

Cunoscutul paradox al lui Schumpeter, se referă la relaţia dintre dimensiunea companiilor şi capacitatea lor inovativă.
Practica a arătat că există o relaţie pozitivă  între inovare şi puterea unui marilor companii.
Mult timp s-a crezut că firmele mari sunt mai inovatoare decât cele mici; datorită  presupunerii că intensitatea cercetării este proporţională cu mărimea firmei. Dar sunt din ce în ce mai multe exemple de mici companii “start-up“ cu  rezultate spectaculoase care infirmă teza de mai sus.
Există şi “paradoxul general al inovării“ care constă în faptul că, în condiţiile amintite mai sus, liderii nu sunt totdeauna dispuşi să-şi asume riscurile schimbării.
Noile tehnologii apărute au limite destul de puţin cunoscute şi un impact potenţial dificil de prevăzut, şi de aceea este posibil ca problemele care trebuie rezolvate să fie uriaşe, iar incertitudinea privind succesul pe piaţă al noilor produse este foarte mare.
Rezolvarea paradoxului inovării înseamnă stabilirea modului în care liderii trebuie să situeze preocupările de inovare, ca un vector de valoare, în centrul strategiilor de dezvoltare şi schimbare.