Sistemul national de inovare

Bazată iniţial pe conceptul clasic al lui Schumpeter, teoria procesului de inovare a evoluat de la considerarea antreprenorului şi firmei izolate ca principali actori ai inovării, spre un concept integrator format din componente care interacţionează în cadrul unui sistem - sistemul de inovare.
Teoria procesului de  inovare s-a dezvoltat prin adăugarea la componentele inovative endogene a unor componente exogene, care aparţin altor sisteme (comercial, financiar, fiscal, legislativ, etc.) cu care interacţionează.
Ideea de sistem naţional de inovare este ultimul pas al acestei tendinţe spre un concept complex şi cuprinzător.
Intre componentele sistemului naţional de inovare s-au identificat cinci categorii de fluxuri:

• fluxuri tehnologice, ştiinţifice şi informaţionale, adică interacţiunile şi colaborările tehnico-ştiinţifice la nivel naţional;
• fluxuri financiare, în care finanţarea publică a inovării deţine primul loc, fără a exclude finanţarea privată a inovării şi investiţiilor de capital necesare pentru  aceasta;
• reglementări legislative şi politice care vizează drepturile de proprietate intelectuală, standardele tehnice şi tehnologice precum şi prevederile strategice privind aplicarea rezultatelor cercetării precompetitive şi atribuţiile statului pe linia coordonării activităţii de inovare;
• fluxuri de personal, îndeosebi de la universităţi spre industrie dar şi de la o firmă la alta.
• fluxuri sociale, implicate de inovaţiile organizaţionale care se transmit de la o firmă la alta.

Studii empirice au relevat o serie de subsisteme regionale, industriale sau de alt tip care există în cadrul sistemului naţional de inovare ca de pildă:

• districtele industriale;
• industrii inovative specifice;
• grupe specifice de corporaţii cu un comportament strategic inovativ.

Ţinând seama de elementele de mai sus Niosi (1992) a definit sistemul naţional de inovare ca fiind “un sistem de interacţiuni între firme publice şi private (mari şi mici), universităţi şi agenţii guvernamentale cu scopul de a stimula producţia ştiinţifică şi tehnologică în cadru naţional.
Interacţiunea dintre aceste unităţi poate fi tehnică, comercială, legislativă, socială şi financiară, iar scopul interacţiunilor este dezvoltarea, producţia, finanţarea sau reglementarea noilor descoperiri şi dezvoltării din domeniul ştiinţei şi tehnologiei”.

Guvernele trebuie să aibă un rol activ în formularea politicilor de inovare şi în promovarea economiilor bazate pe inovare. Politicile guvernamentale, precum şi cercetarea-dezvoltarea aplicativă, trebuie să fie orientate către piaţă.